Într-un colț liniștit al sufletului, acolo unde cuvintele se sting și rămâne doar simțirea, trăia o grădină. Nu era o grădină obișnuită – în ea nu creșteau doar flori, ci povești. Acolo, printre zambilele mov și cerul mereu dimineață, se afla un crin. Unul diferit. Tăcut, dar viu. Firav, dar cu rădăcini adânci.”
Crinul din gradina cu zambile crescuse in tacere, sub o umbrela verde si deasa. Un copac mare, cu ramuri late si frunze dese, se inaltase deasupra lui, acoperindu-l cu grija. Ii oferea umbra, il ferea de vanturi si, mai ales, de ghimpii care aparusera la marginea gradinii – spini ai judecatii, ai respingerii, ai neintelegerii.
Copacul il iubea in felul lui – protector, dar temator. Se temea ca lumea nu ar intelege frumusetea fragila a crinului, parfumul lui profund, culorile lui neobisnuite. Asa ca il tinea ascuns.
Dar crinul a inceput sa-i vorbeasca:
— Nu mai am nevoie sa fiu ascuns. Mi-e dor de soare. Vreau sa fiu vazut, chiar daca nu toata lumea va intelege ce sunt.
Copacul a tacut o vreme, frunzele i s-au cutremurat usor in adierea vantului. Apoi a raspuns, cu o voce calda si grea de ani:
— Eu doar am vrut sa te protejez… Mi-a fost teama ca vei fi ranit. Dar daca tu simti ca e timpul sa infloresti in lumina, eu iti voi face loc.
Si pentru prima data, razele au patruns prin frunzis. Crinul si-a ridicat petalele, iar parfumul sau s-a amestecat cu cel al zambilelor. Era diferit, dar nu mai avea nevoie sa se ascunda.
Iar copacul? A ramas acolo, mai usor, mai linistit. Nu mai trebuia sa se teama. Crinul alesese sa traiasca din plin.
