Unde înfloresc visurile uitate

A fost odată o fetiță cu ochi limpezi și visători, care vedea frumusețea acolo unde alții vedeau doar obișnuitul. Îi plăcea să se joace, să vorbească cu florile și să își imagineze lumi nevăzute. Avea în inimă o lumină care o făcea să zâmbească fără motiv. “

Dar într-o zi, cineva i-a spus:
— Nu mai visa. Lumea nu are timp pentru jocurile tale.

Și atunci, fetița a simțit pentru prima dată o apăsare în piept, o rușine care nu-i aparținea, dar pe care a început s-o poarte. A început să se ascundă. Și-a strâns visurile și le-a pus într-un colț tăcut al ființei ei, promițându-și că nu va mai fi „prea” nimic — nici prea veselă, nici prea visătoare, nici prea diferită.

Anii au trecut, iar fetița a devenit femeie. O femeie responsabilă, atentă, „corectă”. Dar ceva rămăsese în ea nerezolvat. În momentele de liniște, simțea o greutate în stomac, ca și cum o parte din ea ar fi cerut, în taină, să fie ascultată.

A știut atunci că e vremea să se întoarcă înapoi, acolo unde a început totul.

Și-a închis ochii și a coborât în interior, trecând prin zidurile ridicate de timp și teamă. Acolo, într-o grădină scăldată în lumină galbenă, a regăsit fetița. Stătea sub un copac, cu genunchii la piept și privirea plecată.

— De ce te-ai ascuns? a întrebat-o femeia.

— Pentru că am crezut că trebuie să fiu altfel ca să fiu iubită, i-a răspuns fetița. Pentru că visurile mele păreau prea moi pentru o lume atât de dură.

Femeia a îngenuncheat lângă ea și i-a întins mâna:
— Nu mai trebuie să porți rușinea asta. Tu ești parte din mine și te iubesc așa cum ești.

În acel moment, din grădină s-a ridicat o liniște profundă. Aerul s-a înmuiat. Iar fetița a ridicat privirea. Zâmbea din nou.

Din acea zi, femeia a început să o asculte. Să o îngrijească. Să-i ofere spațiu să viseze, să creeze, să se joace din nou — nu pentru a dovedi ceva, ci pentru că era firesc. În fiecare dimineață, îi spunea:

Te văd. Te aud. Poți fi tu. Sunt aici și te țin cu blândețe.

Și cu fiecare zi care trecea, respirația devenea mai adâncă, trupul mai ușor, iar viața mai caldă. Grădina din interior, odinioară uitată, înflorea din nou.