Când îți deschizi aripile

Am trăit mulți ani, la nivel interior, într-o colivie. Am învățat să ascult, să fiu o fetiță cuminte și să mă adaptez nevoilor celorlalți. Am înțeles destul de repede că ceva din mine era perceput ca fiind „greșit” în familia mea. Așa că am închis o parte din suflet într-o colivie unde putea sta liniștită, unde nu deranja pe nimeni. “

Ce am lăsat acolo?

Visarea, creativitatea, imaginația și încrederea că există un loc în lume în care m-aș potrivi perfect — ca o piesă într-un puzzle.

Am preluat și părți utile: am învățat să respect regulile, să fiu punctuală, să intuiesc repede nevoile celorlalți. În viața profesională, această adaptabilitate m-a ajutat să colaborez cu oameni foarte diferiți. Și, desigur, să mă asigur că plac cât mai multora. Să nu supăr pe nimeni. Să fiu persoana pacifistă din orice încăpere.

Dar anii au trecut…
Iar partea din colivie a început să-și ceară drepturile.

Viața m-a durut exact acolo unde eram mai vulnerabilă: prin critici din partea celor dragi. Cuvinte tăioase, care au lăsat urme adânci și m-au făcut să mă întreb:
„De ce mă doare atât de tare?”

Această întrebare a deschis un drum nou — un drum al autocunoașterii, în care am început să redescopăr ce înseamnă, cu adevărat, libertatea și granițele sănătoase.
Am înțeles că fidelitatea față de familie și tradiții poate intra uneori în conflict cu fidelitatea față de mine însămi. Și că, de fapt, eu am nevoie să-mi fiu loială mie. Pentru că am venit în această lume cu un scop, și nu mai vreau să fug de el.

Astăzi, ușa coliviei este deschisă.
Dar fetiței încă îi este teamă să iasă. Lumea de afară este necunoscută. Iar necunoscutul poate speria… dar și trezește.

Frumusețea vieții e că este vie.
Iar eu voi merge alături de ea.
O voi însoți cu blândețe, fără s-o forțez. Dar nici n-o voi mai lăsa să se ascundă.
Vom păși împreună, cu pași mici, pe un drum nou — autentic — care ne va duce acolo unde avem amândouă nevoie să fim.